– Partea a III-a

Tobias POV

 

Am petrecut mai mult timp impreuna, ceea ce e surprinzator. Neavand prieteni cu care sa vorbesc, am locuit numai cu parintii mei si apoi doar cu Marcus , e ciudat sa vorbesc cu cineva care nu ma priveste cu mila. Care nu gandeste ca, fiind copilul lui Marcus, sunt un obiect al slabiciunii sau rebeliunii. Poate vedea prin orice minciuna care i s-a spus, si pentru asta ii sunt, intr-un mod surprinzator, recunoscator.

Dar ea vede prin mine. Observa ca mint cu prea mare usurinta. Imi pot da seama dupa felul in care isi increteste buzele, dupa privirea ei ce ma analizeaza. Imi aminteste de factiunea Candoare. Dar ea nu are nimic de-a face cu cei din Candoare. Ea nu e sincera cu mine, sau parintii ei. E foarte retinuta. Nu stiu daca asta e o trasatura insuflata de Abnegatie, sa tii totul pentru tine, sa fii altruist, sa te rezumi la exprimarea problemelor tale in fata celorlalti.

In sfarsit imi spune ca fratele ei s-a transferat la Eruditi. Lucru pe care-l stiam deja. Transferul lui Caleb i-a cauzat multa furie, ca si cum ar fi tradat-o.

Dupa saptamani si saptamani de munca monotona (Marcus stie ca o vad pe Beatrice din ce in ce mai des, iar lumea se mira. Asa ca ma trimite sa muncesc in public. Iar asta imi aduce mai multe priviri din partea lor, dar imi ofera mai mult timp cu ea) cu Beatrice, imi spune cel mai mare secret al ei. Un secret care-i scapa, unul care ma face sa ma gandesc si sa realizez ca i se potriveste perfect, si ma face sa ma intreb daca nu cumva as fi facut si eu asa ceva.

Si-a dorit sa se transfere la Neinfricati.

„Ciudat pentru o Batoasa,” i-am spus.

„Stiu, dar mi-am dorit atat de mult asta.”

„Dar ai ales Abnegatia,” i-am reprosat. Coboram pe una din aleile de langa depozite. Vantul sufla cativa fulgi de zapada cazuti pe jachetele noastre mult prea largi, de care glumeam: ca nu au fost inlocuite. Ceea ce e ciudat. Abnegatia nu spune glume. Si totusi noi doi o facem. „De ce ai facut asta? Ai fost destul de altruista incat sa-ti incalci propriile dorinte si sa ramai cu parintii tai? Sau au fost alte motive, Beatrice?”

„Ma faci sa par mai buna decat sunt defapt,” imi spune. Pare mult mai palida in frig. Chiar mai scunda, bine ascunsa, infasurata in hainele ce le poarta.  Si nu-mi doresc nimic mai mult decat sa o tin strans in bratele mele cat pot. Doar o data. Da din cap si cateva suvite i se rasfira pe umeri. „Nu, nu sunt destul de buna pentru Abnegatie.”

„Atunci, de ce ai ales-o?” o intreb inclinandu-mi capul pentru a-i vedea mai bine fata. Se opreste din mers. In jurul nostru, la marginile drumului, sunt oameni. Imbracati in haine gri, se indreapta spre casa de la munca. Alti copiii, imbracati in haine de culori diferite se indreapta spre casele lor. Oameni imbracati in alb si negru, oameni cu tenul alb sau inchis la culoare, cu parul blond, maro sau negru, iar noi doi ramasi aici, nemiscati, in haosul calm din jurul nostru. Un moment de liniste, impartit numai de noi doi. M-am apropiat mai mult de ea.

„Pentru ca e cea mai sigura factiune,” sopti ea.

„Si de ce ai vrea sa fii in siguranta?” o intreb.

„Cine nu ar vrea sa fie in siguranta!”, raspunde vizibil iritata.

„Fiecare factiune este sigura. Cu exceptia Neinfricatilor.” Dar stiu ca nu spune asta pentru ca ar avea legatura cu sanatatea ei. Poate cu altceva.

Gura ei formeaza o linie dreapta. Aproba. Nu mai spunem nimic.

Anunțuri

– Partea a II-a

Beatrice POV

Parintii mei au fost dintotdeauna buni cu mine. Sa gandesc opusul, ar fi o minciuna. Bineinteles ca faceau presiuni asupra respectarii regulilor sau pedepsindu-ma cand era cazul, dar toate astea erau pentru binele meu. Ca sa ma faca un membru respectabil al Abnegatiei. Ceva ce nu sunt.

Cred ca mama a observat ca nu sunt in totalitate altruista, eforturile mele, in timp ce incerc sa fiu buna, nu sunt asa cum ar trebui sa fie. Zambetul ei trist imi aminteste de asta. Probabil stie ca sunt Divergenta. Lucrul asta – urat si infricosator pentru celelalte factiuni. Ea nu ar trebui sa stie, dar nu s-a intamplat inca nimic pentru e in cunostinta de cauza. Si totusi nu inteleg cum Tori, intructorul testului meu de aptitudini, m-a tot avertizat sa tin acest lucru secret, sa nu afle nimeni.

Pana acum nu s-a intamplat nimic. Dar asta nu inseamna ca nu stau stresata in fiecare ora din zi. Nu sunt speriata ca aceasta viata blanda si altruista s-ar putea sfarsi printr-o simpla miscare a unei maini.

Unul din motivele pentru care m-am alaturat Abnegatiei a fost pentru ca imi doream sa fiu cu familia mea. Asta a fost singurul lucru, singurul motiv bun, pe langa faptul ca m-am gandit ca as fi destul altruista pentru Abnegatie. Dar apoi am fost lovita; usor, apoi rapid si dureros, de plecarea lui Caleb la Eruditi. El a ales cunostiintele si puterea peste familie.

M-am simtit tradata. Furioasa. Si cumva, loialitatea fata de factiunea mea, spulberata. Nu mai voiam nicio alta factiune. Doar slabita, si clocotind de furie, inchisa in mine timp de doi ani. El a scapat. A facut o alegere.Una care a schimbat totul.

Nu stiu daca sunt suparata pe el, sau pe mine.Pentru ca acum am realizat ca Abnegatia nu e casa mea.Este locul unde locuiesc , unde oamenii nu fac nimic altceva decat sa zambeasca si sa te ajute. Dar nu e acasa. Nu traiesc, nu respir.Sunt izolata. Si vreau sa ies.

Parintii mei nu vor sa raman singura. Asa ca au venit cu o invitatie ca sa-i cunosc pe Marcus Eaton si fiul sau. Ma intreb daca ei stiu de ce fiul lui se ascunde mereu in casa. Vreau sa stiu motivul. Sunt curioasa. Precum o Erudita.

O parte din mine nu-si doreste sa fie casatorita cu un baiat simplu din Abnegatie.Sa ma casatoresc si sa duc o viata la fel ca a parintilor mei. Desigur, se iubesc. Dar nu e nimic in mariajul lor care sa ma faca sa astept cu nerabdare pe al meu. Locuiesc impreuna, sunt o familie, dar nu par fericiti.

Fericirea este exagerata in unele factiuni. In a mea, este un lucru egoist.

El este…diferit, totusi. Nu e ceea ce m-am asteptat. Ma asteptam sa intalnesc un baiat rebel, impotriva factiunii lui, unul precum cei de la Neinfricati. Dar nu e asa.El este calm,controlat,indiferent si mult mai meditativ decat oricare alt membru al Abnegatiei. Vreodata.

De asta am vorbit cu el.Pentru ca nu e tot numai politete ca Robert. El pune la indoiala sistemul, care e totul. Si imi place.

Nu mai mentioneaza nimic o data ce intram in casa lui Marcus. Nici macar un cuvant.Parintii nostri au terminat de vorbit, si isi inclina capul o data ce iesim, croindu-ne drum spre casa.

– Cum a fost plimbarea cu Tobias, Beatrice? ma intreaba mama, cu vocea ei politicoasa si rabdatoare, putin curioasa. Nu prea mult.

Dupa un moment de liniste i-am raspuns:

– A fost bine.

– Asta e bine, imi zice.

– Iti place de el? ma intreaba tata.

Tac pentru cateva minute.As avea intrebari pentru ei, in ciuda a ceea ce mi-au spus.Ca ei isi doresc ca eu sa ma casatoresc cu un baiat bun, ce respecta factiunile. Numai la gandul ca va trebui sa ma casatoresc cu fiul consilierului, aduce ceva bun in perspectiva asta.

Probabil ei stiu ca eu nu ma imprietenesc cu nimeni din sectoarele Abnegatiei, sau cu oricare alt membru al factiunii pe care ii evit cat timp imi ajut mama, calatorind prin oras si intalnind oameni noi. Ei ma fascineaza, dar nu cred ca as putea crea o legatura cu ei. Ceea ce e bine. Sa-mi imaginez ca mi-as face un prieten dinafara Abnegatiei. Nemaiauzit.

Am fost putin suparata de felul in care el voia sa-mi tin parerile doar pentru mine, m-am dat de gol atat de usor de fata cu el. Acum inteleg. Imi afisasem Divergenta.

Asta imi face inima sa o ia la goana.El stie.El trebuie sa stie despre situatia mea limita.M-a avertizat.Nu ma va reporta tatalui sau. Sau poate o va face. Sau poate nu o va face. Este din Abnegatie, pana la urma. Suntem tradatori, numai atunci cand e cazul. Care, in situatia mea, ar fi.

– E de treaba, am raspuns intr-un final.

Am nevoie de timp pana sa pot detalia mai multe.

_______________________________________________________________________

Il vad pe Tobias Eaton la un eveniment social, pentru prima data in optsprezece ani. Înafara Ceremoniei Alegerii din fiecare an.Cred ca e din cauza mea.  Asta e modul de a iesi la o intalnire in Abnegatie. A face curte cuiva, care e echivalentul unui loc, inconjurat de alti oameni. Care, presupun, e felul lor de a ne tine cat mai departe unul de celalalt. Da, de parca asta se va intampla vreodata.

Dar el e acolo, cand imi urmez mama catre depozitele unde Prietenia lasa mancarea provenita din fermele lor. Ma lasa aici, zambind, si pleaca sa-si faca datoria. Incep sa simt un fior pe sub piele o data ce el vine spre mine. E mult mai inalt decat mine si e nevoit sa-ti incline putin capul, ca sa-mi vada in totalitate fata.

– Buna dimineata, Beatrice, imi zice. La care depozit mergi?

Il urmez la depozitul numarul 4. Petrecem dupa-amiaza impreuna despachetand cutii mari de hrana proaspata si le reîmpachetam in cutii mai micute, pe care le vom trimite la bucatarie pentru supa si la fabricile de conseve unde lucreaza cei fara factiune. Nu vorbim prea mult. Muncesc din greu. Singur zgomot ce vine din directia lui e cel de banda rupta.

In sfarsit, intreb, potolindu-mi setea de curiozitate:

– De ce esti aici?

Tobias e tacut.

– Pana acum nu ti-ai facut aparitia nicaieri. Eu as numi asta egoism.

Trebuia sa sune a gluma. Dar in Abnegatie nimeni nu glumeste. De asta toata lumea se uita dojenitor la mine. Mi-a tinut gura inchisa si am continuat despachetatul.

Cand plecam, el ma urmeaza spre usile mari unde masinile vin si pleca cu marfa. In timp ce deschide una din usi pentru mine,  imi raspunde:

– Nu am iesit din casa pentru ca Marcus vrea asta.

– Marcus? intreb surprinsa.

Isi striga tatal pe numele mic?

– Tatal meu, se corecteaza repede, ca si cum n-ar fi gresit.

– De ce?

– Pentru ca, spune.

– Asta nu e un raspuns, ii reprosez.

– O propozitie intreaga? Asta vrei? imi zice Tobias. Cute ii brăzdează fruntea. Priveste undeva in departare, peste umarul meu. Imi evita privirea.

Cand, in sfarsit, vorbeste:

– Marcus nu prea ma lasa afara din casa.Sunt groaznicul si rebelul sau fiu, mai tii minte?

Felul in care vorbeste despre tatal lui este sfidator. Nu-mi pot imagina, sa vorbesc astfel despre parintii mei, cu dispret. Inghit.

– Nu. Nu esti. Nu esti groaznic.

M-am rasucit sa plec, picioarele mele apasand violent poteca.Usa s-a inchis in spatele meu. O pereche de papuci gri, mai mari decat ai mei, se potrivesc cu viteza mea si pornim inapoi spre strada monotona unde se afla casa mea.

– A fost placut sa te revad, Beatrice, imi spune.

M-am crispat. Numele meu e tipic din Abnegatie. Nu se potriveste deloc cu personalitatea mea.

– Ce s-a intamplat?ma intreaba ingrijorat.

– Nu-mi place numele. Nu mi se potriveste.

Ma studiaza pentru un moment. Simt cum ochii sai imi perforeaza corpul. Dar nu ma misc. Imi mentin barbia sus. El e  numai Abnegatie. Dar nu se compara cu ceilalti.

Intr-un final imi spune:

– Si eu simt la fel. Despre al meu. E al meu, dar il urasc. Urasc semnificatia lui.

Isi inclina respectuos capul si ma conduce la usa, neobosindu-se sa-i intalneasca pe parintii mei. O greseala din partea lui. Si sunt lasata in fata usii cu multe intrebari fara raspuns.

Intrebandu-ma de ce isi uraste numele?De ce se fereste de contactul cu oamenii? Vorbeste putin, dar atunci cand o face, nu-i inteleg pe deplin frazele.

Stau si ma gandesc la el. Vreau sa-mi vorbeasca mai mult, sa aflu mai multe. El e ,pe departe, prea misterios pentru Abnegatie. Si poate de asta sunt asa interesata de el.Pentru ca el trebuie sa fie ca mine. Divergent.

– Partea I

Tobias POV

Scopul in viata a tatalui meu este acela de a fi membru al consiliului, un personaj cheie din consiliul politic din sistemul factiunii orasului nostru. El are cel mai inalt rang si o reputatie pe care, pana si celelalte factiuni o stiu si l-ar lauda pentru asta.

Ce fatada. El este un mincinos, ce nu s-ar incadra cu usurinta in niciuna din cutiile albe sau negre ale Candorii. Viata lui e atat de gri precum hainele ce le poarta.

Fiind atat de remarcabil, a reusit sa ma tina deoparte. Eu sunt singurul vinovat ce ii incurca lumea lui perfecta. El incearca, fie sa faca oamenii sa ma uite, sa nu observe pata odioasa de pe coala sa alba, perfecta, fie sa ma vada ca pe o povara ce il trage in jos. Nefolositor. Mai multe persoane il simpatizeaza pe Marcus. Saracul om, vaduv, sa se descurce cu fiul rebel? Numai compatimire pentru el. Numai priviri date cu coada ochiului pentru mine.

Dar este ceva ce Marcus a observat. Ceva despre care nu mentionez, ceea ce il scoate din sarite:

Sunt un barbat singur.

Nu este atat de simplu. Nu e un argument, dar Marcus stie ca are o reputatie de pastrat, si mai stie si ca acea reputatie  va fi patata daca fiul lui continua sa locuiasca cu el sub acelasi acoperis intreaga viata. Stie ca am nevoie de o sotie.

Si acel singur gand ma face sa-mi inclestez mainile sub masa din bucatarie.

Un alt scop al tatalui meu este si acela de a avea control asupra oricarui aspect din viata mea. Pana la urma, sunt singurul asupra caruia are control total. Dupa ce mama a murit dar chiar si inainte de asta, am facut totul conform regulilor sale. Orice altceva contrar lucrurilor: razvratite, egoiste, neascultatoare si le-am platit cu ascutimea severa, nemiloasa si dureroasa a curelei sale.

Cred ca asta va avea un impact, solid si nelimitat in casnicia mea, asta doar daca voi face acel pas.  Chiar si mai rau daca Marcus va alege pe cineva pentru mine. Pentru ca, de fiecare data cand m-as uita la ea, ma voi gandi ca el a obligat-o sa faca asta. Planificatul si mutatul vor face parte din jocul sau de sah – noi vom fi doar pionii. Si va gasi o alta modalitate sa controleze totul. O amintire pentru tot restul vietii. O rana permanenta.

La micul dejun, intr-o dimineata deosebit de calma, pe care o merit in sfarsit, el spune:

– Am invitat pe cineva in seara asta.

Am incuviintat. Mi-am tinut privirea in farfuria mea cu paine prajita, iar bucata din gura mea nu avea niciun gust.

– Voi fi sus.

– Nu si de data asta. Vei fi jos si vei raspunde cand vei fi intrebat, a spus Marcus cu tonul sau impunator. Dar ferm.

Atunci l-am privit. Incruntat. As vrea sa stiu ce este cu schimbarea asta, ce se ascunde in spatele ei. Dar nu pot pune intrebari fara sa fiu pedepsit.

M-am gandit la ultima noastra conversatie. Daca se poate numi si asa. A constat in lucruri spuse de Marcus, subliniind ce am facut gresit, cum uraste fiecare lucru pe care-l fac si cum va fi loc de mai bine. Si eu raspunzandu-i supus si monosilabic.

Buzele mele sunt intr-o linie dreapta. Casatoria. Asta a fost subiectul pus in discutie.

– Care este numele familiei? am intrebat. Ii evit privirea. Sunt prea las ca sa il mai privesc in ochi, iar lucru asta ma arde pe interior. Prea fricos ca sa-l privesc in ochi.

– Prior.

Cuvantul este dur, apasator. El nu detaliaza, si se intoarce la documentele sale. Intotdeauna are ceva de facut. Nu ca m-as plange. Ar fi egoist. E cel mai important lucru pentru el. Colegii lui stiu ca munca este prioritatea vietii sale.

Prior. Andrew Prior este consilier. Sotia sa, Natalie, se ocupa cu livrarea mancarii pentru cei fara factiune. Au doi copii: un baiat si o fata. Baiatul s-a transferat la Eruditi. Nu mai face parte din Abnegatie. Amandoi de aceeasi varsta. Amandoi cu doi ani mai mici decat mine. Asta inseamna ca au optsprezece ani acum.

Optsprezece. Cu doi ani mai mici. Si o singura fiica. Aceasta fiica pe care abia as putea sa o descriu, daca as putea sa-mi imaginez figura ei, imi amintesc ca aceasta va fi fata care va trebui sa se casatoreasca cu mine.

Inima mi se opreste. Capul ma doare. Ea nu ar trebui sa fie in planul lui Marcus doar pentru ca viata sa sa fie vazuta cu ochi buni de restul populatiei. Sa aiba grija de mine,o farama de demnitate in viata bietului sau fiu. Nu ar mai trebui sa fie nimeni pus sub influenta sa. Sa duca acest secret pana la moarte.

Tot ce Marcus atinge se transforma in praf. Rece, faramat si imprastiat in bataia vantului. Fara viata. Nu ar trebui sa mai transforme pe nimeni in asa ceva.

Ceva ciudat arde in mine. Am realizat ca nu conteaza cu cine ma voi casatori, ea va afla. Ea va fi impinsa intr-o lume unde vor iesi la iveala toate secretele mele oribile. Semnele de pe spatele meu. Tremurul ce ma cuprinde atunci cand Marcus e prin preajma. Cum tresar la cea mai fina atingere. Chiar daca suntem in Abnegatie, chiar daca ea va incuviinta si va fi respectuasa nementionand asta, tot va sti. Se va gandi. Va trai cu asta. Si as putea simti sentimentul de compasiune si judecata chiar si la un metru departare.

Mi-am muscat buza. Incerc sa-mi amintesc numele ei. Nimic nu-mi vine in minte. Degetele mele strang mai tare marginea mesei.

– Tobias?

– Da, domnule?

– Nu uita. In seara asta. La ora sase.

_______________________________________________________________

Supa este preparata. Nu are niciun gust, anosta, exact ca oricare mancare din Abnegatie. Este aceeasi mancare pe care o servesc fiecare familie din aceasta factiune. A acelora care se ocupa cu livrarea in fiecare luna. O portie prescrisa pentru fiecare persoana. Splimentar se mai pot adauga portii la un dineu, cum este acesta.

Masa este aranjata.Casa curata.Nici macar un fir de praf pe masa sau podea. Stau pe scari, examinandu-mi mainile. Curate, uscate si rosii in jurul pumnului. Nu pentru ca m-am aparat, precum au cei de la Neinfricati, cand se implica in batai la scoala. Imi amintesc cum isi aleg „victima” – ca un joc. Sunt indrazneti. Si crunti.

Marcus a ajuns mai devreme, face un dus si se imbraca. Apoi coboara si-mi examineaza imbracamintea, imi strange cravata si simt ca o sa ma sufoc. O cravata gri. Nu ii vad rostul. Imi indreapta gulerul. Ma instruieste. Mereu ma instruieste, asigurandu-se ca am memorat fiecare cuvant si gest. Asta mi-e scopul. Asta mi-e telul.

Acum sta in fata usii, asteptand.Chipul sau este incordat, dar pregatit sa se relaxeze din moment in moment. Ingrijorarea lui este indreptata mai mult spre mine pentru ca o voi da in bara. Cumva asta ma face sa zambesc. Sa ma gandesc ca am putin control asupra mea, si voi reusi sa fac ceva impotriva vointei sale, este un sentiment de eliberare. Ca si cum as fi capabil sa respir din nou.

Pot auzi pasi apropiindu-se de usa. Urechile mele s-au obisnuit sa perceapa pana si cel mai fin sunet. Ascunzandu-ma in camera,m-am invatat cum sa ma furisez atunci cand Marcus venea la usa mea.

Marcus se intoarce spre mine.

– Aminteste-ti. Stai drept. Saluti. Nimic mai mult.

Am incuviintat si m-am ridicat. Incepeam sa-mi simt mainile transpirate. Nu stiu de ce. Poate pentru ca trebuia sa-mi joc foarte bine rolul. Daca o gresesc ceva, fara nici o indoiala voi simti greseala pe propria-mi piele o data cu plecarea musafirilor.

Asa e cel mai bine – sa nu dau gres.

O bataie in usa. Marcus deschide, cu zambetul pe buze. Isi inclina capul si zambeste usor. Show-ul a inceput.

Familia Prior intra in casa.Natalie si Andrew zambesc, isi inclina capul spre Marcus. O prezinta pe fiica lor, atragand atentia nu spre ei, ci fata lor. Unicul copil ramas in familie, care a ales o viata in nuante de gri si altruism. O viata pe care Marcus o alege pentru mine.

Fata este prezentata ca Beatrice. Parul ei este blond, precum culoarea porumbului si lung. Taiat exact la o lungime perfecta asa cum poarta toate femeile din Abnegatie.Corpul sau este zvelt, slabuta precum o pasare sub hainele specifice Abnegatiei. Este o persoana scunda cu pometii accentuati.

Cei din Abnegatie isi pastreaza privirea-n pamant, cat mai departe de strafulgerari considerate indulgente.  Dar ochii ei sunt stralucitori, receptivi, curiosi, analizand persoanele din fata ei.

Aici fiind inclus si eu.

– Tobias, ea este Beatrice, a prezentat-o Marcus. Isi indreapta ochii spre ai mei. Sunt duri. Precum o stanca.

Mi-am inclinat capul in semn de respect, desi nu am niciunul pentru ea.Ea nu a facut nimic ca sa merite respectul meu.

– Beatrice.

– Tobias, a spus ea.

Am tresarit instinctiv. Numele meu a sunat ca un blestem, ca un varf de cutit, ori de cate ori e pronuntat. Singurul care o spune pe tonul acela e Marcus. Sa-l aud, chiar spus de o voce de femeie, ma doare ca si cum as fi primit o palma.

Marcus ne invita sa luam loc in sufragerie. Acelasi mobilier se afla si in casa familiei Prior. Totul este familiar si duplicat in ochi fiecaruia, nimic diferit.M-am asezat pe marginea cea mai indepartata a canapelei, pregatit sa ma ridic cat mai repede posibil. Unghiile mele scurte si uzate lovesc genunchiul. Un semn de anxietate. Ochii nu-i parasesc fata lui Marcus. Exceptia fiind o privire ratacitoare catre Beatrice. Felul in care si ea sta pe o margine, privindu-si mainile. Nu chiar atat de altruista. Nu. Ca sa ne evite. O trasatura ciudata pentru un membru din Abnegatie.

Marcus si Andrew au completat linistea cu o conversatie politicoasa, mai mult despre munca si celelalte factiuni. Consiliul si calea usor avariata a Eruditilor merge mai departe. Am ridicat o spranceana, dar nu am zis nimic. Nu deschid gura decat daca sunt intrebat.Chiar si atunci, cuvintele ce vor trebui eliberate, au facut parte dintr-o repetitie.

Continui sa-mi tin privirea pe Beatrice. Parul ei este stralucitor, ciudat pentru o casnica din Abnegatie.Si ochii ei. Sunt mari pe fata ei modesta. Iscoditori. Observand totul.Analizand totul in jurul ei. Inca un semn ca nu e in totalitate altruista.

Nu e in totalitate altruista. Asta e imposibil. Fiecare membru din Abnegatie stie morala, obiceiurile factiunii in care traiesc. Dupa saisprezece ani, devotamentul pentru aceasta factiune trebuie sa fie primit. Cei mai multi dintre membri Abnegatiei, si rarele cazuri de transferuri,  nu pot parasi totul in schimbul unei vieti unde trebuie sa-i puna pe altii inaintea lor si pana si cea mai egoista nevoie trece pe loc secund, reusesc sa se adapteze in acest regim de viata.

Dar ea are optsprezece ani. Ar trebui sa fie toata numai Abnegatie. Nascuta si crescuta aici, asa ar spune ei.Dar nu.

Ea ma prinde uitandu-ma si-mi mentine privirea.Ceva arde in mine. Nu intr-un mod violent, ci se stinge treptat. Nu. Nu exista nici un semn ca ei i-ar fi frica de mine, baiatul distantat de privirile lumii, fiind rebelul si rautaciosul fiu a lui Marcus.Nu exista nici un semn de emotie venind din partea ei. Doar distantare. Construita perfect si perfectionata pe firava-i fata. Nici un pic de Abnegatie.

E ciudat sa vezi pe cineva in nuante de gri asa. Literalmente. Si stiu ca ar trebui sa-mi tin privirea departe de ea, sa-mi mut privirea spre Marcus si parintii ei, dar in loc de asta nu ma pot abtine sa nu o privesc.

– Tobias, o aud pe Natalie Prior spunandu-mi numele. Mi-am indreptat privirea spre ea, stiind ca Marcus este atent cand voi raspunde.

– Da, doamna?

– Presupun ca tu si Beatrice ati putea iesi sa va plimbati. Conversatia asta sigur v-a plictist, spuse Natalie.

Am ridicat o spranceana. Ceea ce e un lucru gresit. Dar nu mai pot da inapoi.

Beatrice se ridica, putin cam prea nerabdatoare.

-Tobias, sa mergem, ma grabeste ea.

Imi ofera mana. Ma incrunt. Observa ezitarea mea, si lasa mana sa-i cada pe langa corp. Aproba si iesim repede din camera. Inca pot simti ochii lui Marcus sfredelindu-mi ceafa.

Usa se deschide si sunt intampinat de aerul rece.Nu e chiar iarna, nici chiar toamna. Incep sa tremur, chiar daca am jacheta gri pe mine. Corpul imi este destul de slab, neavand muschi, o cauza a pubertatii. In Abnegatie nu m-am provocat niciodata cu adevarat, sa ma antrenez. Cateodata, ma intreb, daca m-as fi alaturat altei factiuni, precum Neinfricarea, care o consider cealalta alegere a mea, cealalta alegere la testul de aptitudini, as fi fost incantat de ideea sa ma antrenez si sa-mi formez musculatura, sa am un corp mai puternic. Raspunsul este evident. Trebuie sa fii puternic ca sa supravietuiesti la Neinfricare.  Dar ce tot trebuie sa faci in Abnegatie este sa fii tacut si sa dai dovada de sacrificiu de sine. Nu-ti testezi abilitatile, mintea sau corpul. Doar munca in folosul comunitatii.

Beatrice suiera printre dinti in timp ce isi continua drumul pe poteca.Frigul ii inconjoara corpul fragil ca o patura. Chiar si atunci, ea isi strange mai tare jacheta gri , deja mult prea mare.

– Cand au de gand cei din Abnegatie sa ia in calcul dimensiunea corecta a fiecaruia si sa asigure haine care sa iti vina, conform masurilor tale?

Am intrebat brusc, nesigur de unde ar putea veni cuvintele astea.

Beatrice se uita la mine. Stie la fel de bine ca si mine ca toate hainele nu sunt pe masura fiecaruia. Toate sunt selectate. Nu conteaza daca iti vin sau nu. O iei, pentru ca nu vrei ca alta persoana sa aiba ceva ce nu-i mai vine.

– Niciodata, raspunde Beatrice. Factiunile, sa schimbe pana si cel mai mic detaliu? Nu pot. Nu se poate schimba nimic.

Tonul ei ma surprinde. E sfidator, ori putin furios.

– Si daca ar putea? o intreb. Sunt in acelasi pas cu ea.Ne continuam drumul pe trotuarul gri, betonul ce are aceeasi culoare ca si casele. Totul aici este monoton.

– Schimbare? Beatrice dezaproba. Cum asa? Te astepti ca cei din Abnegatie sa fie mai putini altruisti? Cei din Neinfricarea nu atat de…indrazneti? Candoarea – nu atat de cinstiti?

– Ma refeream mai mult la ce ar fi fost daca Neinfricatii ar fi vrut sa aiba mai multe cunostinte?  Daca cei din Candoare ar fi mai blanzi, Eruditii mai onesti si nu atat de… manipulatori, Abnegatia ar putea fi curajoasa si puternica, ar fi asta un lucru rau? am intrebat.

Picioarele noastre sunt sincronizate. In pace unul cu celalalt.

Beatrice e tacuta pentru o vreme.

– Asta suna a tradare, Tobias.

Numele, inca il simt ca o palma, dar am incercat sa-mi ascund crisparea.

– E un lucru atat de rau, sa-ti doresti?

Beatrice se opreste din mers. Ma priveste in ochi pentru cateva momente. Privirea ma fixeaza, cu o oarecare duritate in ea. Ceva care se formeaza peste ani.Cu siguranta nu e privirea unui membru multumit de factiunea sa.

– Asta era motivul pentru care erai atat de tacut in sufragerie? ma intreaba.

– Pardon? spun.

– Parintii mei vorbeau cu Marcus, iar tu pareai ca ai fi vrut sa spui ceva, dar nu ai facut-o. Ezita pentru un moment. Este, asta, motivul pentru care nu participi alaturi de Marcus la evenimente sociale? Pentru ca vrei sa intorci factiunilie una impotriva celeilalte?

Daca ar fi fost atat de simplu.

– Nu. Nu esti nici macar pe-aproape.

Daca Marcus ar afla parerea mea despre celelalte factiuni, ura mea despre modul in care guvernul ne dicteaza vietile, cum vrea sa ne tina captivi in cutiile noaste gri. Daca ar afla asta, ranile de pe spatele meu s-ar contura mai bine.

Se incrunta, dar nu mai continua.

Ma intreb daca Marcus ar mai accepta-o. Gandurile ei sunt suparatoare, interesante, si surprinzatoare pentru un membru al Abnegatiei. Asemeni mie. El si-ar dori devotament complet asupra Abnegatiei de la ea. Si atunci ea nu ar mai spune nimanui despre ranile de pe spatele meu, sau situatia din familia mea.

Mi-am amintit ceva. Cand am primit rezultatul testului de aptitudini, stiam ca aveam doua optiuni. Una din ele era Abnegatia. Si stiu ca cealalta era Neinfricarea. Dar nu eram ca Neinfricatii. Nu sunt destul de curajos ca sa ma indepartez de tatal meu si controlul ce il detine. E o decizie care ma bantuie in fiecare moment, treaz sau nu, in viata sau in somn.

Mi-am mai amintit si cum a incercat sa-mi ofere mana, cand eram in casa. Ceea ce e un lucru interzis in Abnegatie. M-am intins dupa mana ei. Arata speriata. Contactul fizic, cum e asta, intre doua persoane necasatorite este, practic, ilegal.

– Te rog, ii spun, fi multumita de viata in Abnegatie. Fi cea mai altruista femeie, pe care ai intalnit-o vreodata.Macar in preajma lui Marcus. Fi perfecta in fata lui. Nu te schimba. Nu pentru mine. Te rog.

I-am strans mana mai tare, cu speranta ca m-am facut inteles. Ca nu se poate comporta asa in fata lui Marcus.

Simt de parca as respira aerul proaspat, pentru prima oara,  in ultimii douazeci de ani.